vineri, 18 ianuarie 2013

Mariangela Demurtas: „Nici în vacanţă nu pot sta departe de scenă”

Mariangela Demurtas, solista trupei Tristania, trăieşte în Norvegia, dar se întoarce în Sardinia natală de fiecare dată când are ocazia. Însă nici aici nu poate sta departe de scenă: în timpul vacanţei de iarnă, artista a susţinut două concerte, diverse ca stil, unul în Bitti şi altul în Sassari. În acest din urmă oraş, interpreta ne-a acordat un interviu, în care ne-a vorbit despre noul album Tristania, care va fi lansat în mai, dar şi despre proiectele personale.

După un an plin de concerte, te-ai întors pe meleagurile natale. Cum te simţi acum, când eşti din nou acasă?
Bineînţeles, sentimentul de pace, de linişte pe care îl găseşti printre ai tăi e unic. De aceea încerc să mă întorc aici de fiecare dată când programul îmi permite. Situaţia economică din Italia nu e una dintre cele mai bune, şi ca atare din acest punct de vedere îmi e mai bine în Norvegia. Cu toate acestea, urmăresc cu atenţie evoluţia zonei din care provin şi nu exclud ca într-o bună zi să revin aici definitiv, pentru a contribui la dezvoltarea ei. Momentan însă nu am luat nici o decizie în acest sens.

Alegi de fiecare dată Sardinia ca destinaţie pentru sărbători?
Da, atât pentru cele de iarnă, cât şi de Paşte. La fel, vara vin aici pentru vreo lună, două.

S-a întâmplat vreodată să nu poţi ajunge acasă?
Da, în primul an de după ce m-am mutat în Norvegia, am petrecut Crăciunul cu Anders (Hilde, chitaristul trupei Tristania - n.r.) şi părinţii săi, în casa acestora.

Aşadar, poţi face o comparaţie. Ce diferenţe există între stilul nordic şi cel mediteranean?
Diferenţele sunt foarte mari. Aici, în Italia, suntem mai deschişi, mai sociabili. În Norvegia, de exemplu, de sărbători se stă în special cu familia, zilele festive se celebrează în sânul familiei, în timp ce în Sardinia dedicăm rudelor o zi, sau chiar numai o seară, iar în restul timpului ieşim cu prietenii.

Vacanţa pe meleagurile natale este una activă: ai susţinut două recitaluri, unul în Bitti şi altul în Sassari. Ce ne poţi spune despre aceste concerte?
Au fost minunate. Chiar dacă sunt în vacanţă, nu-mi place să stau locului, trebuie mereu să am ceva de făcut. Îmi fixez deseori obiective, încerc să fac lucruri inedite. Astfel au fost şi cele două concerte, un proiect pe care mi-ar plăcea să-l duc mai departe, cât timp este un tip de interpretare complet diferită de cea din Tristania. Reuşesc să mă exprim într-o manieră mai intimă, mai ales că sunt singura protagonistă - cu excepţia chitaristului, bineînţeles. Comunic mult mai uşor cu publicul, astfel că prin acest gen de exprimare artistică ies din stilul norvegian, din cel scandinav.

Cine te-a acompaniat?
Chitaristul Francesco Marras, un artist foarte bun.

Ai rămas în zona metal sau ai interpretat şi piese aparţinând altor genuri?
Am ales cover-uri rock-metal, din repertoriul unor trupe precum Faith no More, Kiss, Alice in Chains, Nirvana. N-au putut lipsi piese Metallica sau Iron Maiden, nici Ronnie James Dio, Black Sabbath, Motorhead... Dar asta în Sassari. În Bitti a fost cu totul altceva. Pentru că ştiu publicul din acea zonă, fiind foarte aproape de locul unde m-am născut, am ales piese pe placul unei audienţe de toate vârstele. Am optat pentru un repertoriu blues, pop, jazz, muzică pe care de asemenea o ador, încercând să găsesc câte o melodie pentru reprezentanţii fiecărei generaţii.

De când te-ai mutat în Norvegia, cât de mult s-a schimbat viaţa ta?
Extrem de mult! Intrarea în contact cu o altă zonă culturală e întotdeauna un lucru util la nivel personal. Chiar dacă mutarea într-o ţară total diferită aduce cu sine multe dificultăţi pe care trebuie să le depăşeşti, asta te obligă să evoluezi mult mai repede, pentru a te adapta noilor condiţii. Am venit în contact cu o serie de probleme pe care nu le prevedeam, dar le-am făcut faţă cu bine. Privind în urmă, pot spune că toate aceste experienţe mi-au fost de folos. Sunt mult mai deschisă decât înainte, mi-am dezvoltat capacitatea de a trăi în locuri cu o cultură şi o mentalitate diferită.

În această perioadă, pregăteşti alături de colegii din Tristania un nou album. Ce ne poţi spune despre el?
Încă nu am decis titlul noului CD, şi nici nu am stabilit câte piese vor rămâne în varianta finală. Ceea ce pot să spun cu siguranţă este că melodiile vor fi mult mai pline de energie decât cele de pe „Rubicon”. Precedentul nostru album s-a născut în condiţii dificile, l-am creat într-un moment în care practic trupa se reforma. S-au schimbat mai mulţi membri, iar atunci când am ajuns în formula de lucru nu ştiam prea mult unii despre alţii, nici la nivel artistic, dar nici la nivel personal. Pentru mine a fost ceva cu totul nou. Am scris piesele încercând să găsim punctul la care ideile noastre rezonau. În schimb, pe noul album, ştiind deja potenţialul fiecăruia din trupă, am reuşit să lucrăm mult mai bine asupra sound-ului, să dăm mai multă energie pieselor, să le facem să fie mai bine definite. Multe dintre noile melodii îmi plac foarte mult, pot spune aşadar că am încredere în reacţia pe care o va provoca acest nou produs discografic.

Câtă vreme ţii un workshop de compoziţie, ce contribuţie ai avut la conceperea noilor piese?
În ce priveşte melodiile Tristania, nu eu sunt cea care răspunde de texte. Ce-i drept, pe „Rubicon” am colaborat la două piese. Ideile mele sunt un pic diferite de stilul Tristania, astfel că prefer să mă concentrez pe propriile melodii, asupra cărora îmi pot pune amprenta mult mai bine. În ceea ce priveşte workshop-urile amintite, încerc să-i ajut pe alţii să înţeleagă cum să realizeze o piesă care să poată fi ascultată, cu care să rezoneze şi alte persoane. Bineînţeles, fiecare are stilul său aparte, eu le dezvălui doar strategiile, elementele prin care îi pot ajuta să facă o piesă mai bună, mai concisă. Dacă în privinţa versurilor viziunea personală e cea care primează, la partea melodică pot fi aplicate o serie de reguli generale. Şi fac asta arătându-le felul în care lucrez eu însămi. Le explic detaliile în ceea ce priveşte propriul meu stil, propriul meu mod de a face o melodie sau o piesă instrumentală, dându-le astfel un punct de plecare, de unde fiecare să-şi dezvolte propriul stil, să-şi găsească un drum pentru propriile idei.

Din piesele pe care le-ai compus vei alege o parte pentru a realiza un CD solo?
Simt o mare nevoie de a mă putea exprima în mod liber prin intermediul muzicii mele, aşadar este foarte posibil. Scriu piese de când eram mică. În Tristania există o identitate foarte puternică, scandinavă, în timp ce eu am un caracter complet diferit, unul mediteranean, astfel că nu pot să mă identific în totalitate cu stilul nordic, foarte sever şi întunecat. E drept că temele pieselor Tristania îmi plac şi îmi place să le interpretez, dar sunt momente când simt nevoia să „explodez” puţin.

În afară de workshop-urile de songwriting, ţii şi cursuri de canto.
Da, am făcut câteva, au fost deja trei sau patru astfel de seminarii, însă mi-ar plăcea să le duc şi în afara graniţelor Norvegiei. Mi-ar plăcea să ţin un curs itinerant, cu care să ajung chiar şi în România. Acest tip de produs este, în opinia mea, o nouă direcţie în care să mă dezvolt în viitor.

Ai avut şi elevi italieni?
Da, însă nu la aceste cursuri. Lucrez cu unii copii de la şcoala elementară, majoritatea având câte un părinte italian şi dorind să înveţe limba maternă a acestuia. La cursurile de canto se înscriu în special norvegieni. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am reuşit să îi scot pe mulţi dintre ei din timiditatea lor.

Cu un astfel de curs, crezi că ai putea-o găsi, în Sardinia, pe Mariangela de mâine?
Da, o cunosc deja pe Mariangela a Sardiniei. Sigur, cea de astăzi are mai mult curaj decât înainte. Iar dezvoltarea e constantă, cât timp îmi propun lucruri noi. Azi cu siguranţă mă simt mai responsabilă în confruntările cu societatea, cu persoanele din jur. Astfel că îmi asum responsabilitatea de a mă cizela, de a descoperi lucrurile pe care le am de oferit. Iar atunci când ţin aceste cursuri îmi place să văd şi alte persoane reuşind ceea ce am reuşit eu.

Crezi că în zona natală vei găsi un public pregătit pentru concerte metal?
Nu ştiu, să vedem (râde). Sarzii nu sunt încă pregătiţi pentru acest gen de muzică, în opinia mea. Dar îţi pot spune că dacă alegi calea potrivită poţi obţine rezultate interesante. Bineînţeles, nu-i poţi „izbi” în faţă cu un lucru nou, trebuie să ai sensibilitatea să-i pregăteşti. Eu provin dintr-o localitate foarte mică, foarte închisă, unde influenţele ajung foarte greu. Suntem numai sarzi, nu a ajuns nici un element din afară. Unii n-au auzit nici măcar vorbindu-se despre metal, alţii îl consideră ceva necurat.

Anul acesta, Tristania va cânta la Wacken Open Air, pentru a patra oară. Ce înseamnă pentru tine această participare?
Va fi o nebunie maximă! Vor fi mulţi oameni, vor fi concerte în faţa unui public foarte mare, vor fi întâlnirile cu mulţi prieteni în culise, iar toate astea sunt ceva minunat. Wacken este un eveniment fantastic. Dar nu înseamnă însă că, spunând asta, aş anula meritele altor festivaluri - de exemplu, m-am simţit foarte bine în România, la Sibiu, unde am cântat la Artmania; şi concertul, şi felul în care am fost trataţi ne-au plăcut tuturor celor din Tristania. La Wacken însă, unde sunt atâtea trupe, organizarea este atât de riguroasă încât nu ai timp să te plimbi, să te relaxezi, trebuie să ajungi dintr-o parte în alta, iar după ce cânţi trebuie imediat să laşi locul următorilor din program. Data trecută n-am avut timp nici să dorm cât trebuie, am închis ochii pentru vreo două ore, la final am fost extrem de obosită. Wacken e un festival enorm, ai o mulţime de lucruri de făcut.

În afară de Wacken, aţi mai stabilit vreun concert pentru 2013? Veţi face un turneu de promovare a noului album, de exemplu?
Oh, yes! Sigur că vom face un turneu. Albumul va ieşi în mai, însă nu am stabilit încă traseul. Nici ca festivaluri nu avem deocamdată decât Wacken, abia în ianuarie-februarie urmează să încheiem şi alte contracte în acest sens.

Ai adus vorba de Artmania Sibiu, unde ai cântat în 2009. Aţi participat şi la B’estfest, în 2012. Ce amintiri ai de la cele două prezenţe în România?
A fost minunat, îmi aduc aminte de Sibiu, un oraş foarte frumos; am mers pe jos până în Piaţa Mare, printre baruri şi magazine. Alături de colegi, am ieşit la shopping, după care am mers spre scenă. Cu toţii au fost drăguţi cu noi, iar mâncarea a fost delicioasă. M-am simţit foarte bine în timpul concertului, iar calitatea sunetului a fost optimă. La fel de bine a fost şi în 2012, când am participat la B’estfest, un festival mult mai mare. Îmi aduc aminte că am avut ocazia să ne oprim să cumpărăm fructe proaspete, vândute chiar la stradă. În România m-am simţit minunat, iar dacă aş primi o nouă invitaţie, aş spune „da” fără să stau pe gânduri.

Grazie per l’intervista.
Mulţumesc!

Cătălina Iancu (Metalhead)  

sâmbătă, 21 iulie 2012

Fernando Ribeiro ( Moonspell): “Mă consider mai mult un muzician interesat de literatură decât un scriitor interesat de muzică”

Show-ul din cadrul B’estfest a fost cel de-al doilea concert susţinut de trupa Moonspell la Bucureşti. Liderul formaţiei portugheze ne-a vorbit despre plăcerea cu care revine de fiecare dată în România. Fernando Ribeiro a prezentat şi o latură mai puţin cunoscută a sa, cea de scriitor.

Concertul Moonspell de la B’estfest este al cincilea în România. Ce înseamnă acest lucru pentru voi?
Şi noi ne gândeam la asta pe drumul dintre aeroport şi hotel. Uneori pierdem şirul recitalurilor dintr-o anume ţară. În schimb, îmi amintesc foarte bine şi acum de primul concert, cel din Timişoara. Pentru noi a fost ca o vizită care a fost prea mult timp amânată, simţeam că fanii români, care de multă vreme ne scriau şi ne întrebau când vom ajunge şi în ţara lor, fuseseră cumva nedreptăţiţi, o lungă perioadă din cariera noastră nu avusesem ocazia să venim. De fiecare dată ne-am simţit foarte bine aici, cred că toate show-urile de până acum ne-au demonstrat că numărul admiratorilor creşte permanent. De data aceasta, programul a fost făcut foarte avantajos pentru noi, în sensul că ni s-au acordat 75 de minute pentru acest show. Ne-am dorit foarte mult să ne întoarcem aici, mai ales că românii de fiecare dată ne-au întâmpinat cu căldură, cu inima deschisă, cu ospitalitate. Cred că este din nou o bună ocazie de a petrece un timp plăcut alături de fanii noştri.

În Bucureşti cântaţi pentru a doua oară. Ce amintiri vă leagă de acest oraş?
Data trecută am cântat din postura de headlineri, iar după concert am avut o zi la dispoziţie. Chiar dacă timpul a fost destul de scurt faţă de cât am fi vrut, ne-am putut plimba prin Bucureşti. Ne-am oprit în centru pentru o bere, de asemenea am vizitat palatul lui Ceauşescu (Palatul Parlamentului, n.r.). Programul obişnuit al trupei nu ne permite să vedem prea multe din oraşul în care cântăm, avem un timp pe care trebuie să-l organizăm foarte bine. De exemplu, în Paris am ajuns de vreo 10-15 ori, dar abia la una dintre ultimele vizite am putut vedea Turnul Eiffel. Şi despre Mexico City aş putea spune cam acelaşi lucru. Tocmai de aceea, ziua liberă care ni s-a oferit în Bucureşti a fost o experienţă plăcută, ne-am simţit minunat, mai ales că şi concertul ieşise foarte bine şi am putut vedea şi oraşul. S-a produs o confuzie în ceea ce priveşte avionul cu care urma să plecăm spre Portugalia, am pierdut noţiunea timpului şi am ajuns prea târziu la aeroport, astfel că a trebuit să cumpărăm alte bilete. Mai ales că şi în Lisabona trebuia să participăm la un show radio, la un post important din Portugalia. În plus, a trebuit să petrecem o noapte în aeroportul din München, dar n-a mai contat, cât timp ne-am simţit atât de bine în Bucureşti.

Aşa este, când vii ca artist, programul nu-ţi permite foarte multe. Ţi-ai dori să vii şi ca turist, pentru ca timpul să nu mai fie atât de limitat?
Sunt locuri unde ajungi, iar apoi revii luându-ţi o mai mare rezervă de timp, aşa cum spuneai. Dacă n-ar fi existat Moonspell, n-aş fi avut ocazia să călătoresc atât de mult. Programul riguros, orarul curselor aeriene reprezintă poate cele mai mari dezavantaje pentru un artist care vine să susţină un concert. Deseori oamenii uită că astfel de lucruri ne dictează programul. Uneori ai un zbor foarte devreme, alteori nu apuci să dormi sau să mănânci, iar când eşti pe scenă trebuie să nu laşi să se vadă toate acestea. Este datoria noastră să evoluăm ca şi cum am fi putut dormi opt ore înainte, ca şi cum totul ar fi perfect. Cu siguranţă că îmi doresc să pot veni să vizitez din nou Bucureştiul. Însă chiar şi când avem perioade mai lungi de pauză un zbor cu avionul este obositor, astfel că din acest motiv prefer să-mi petrec scurtele vacanţe în Portugalia în loc să aleg o destinaţie din străinătate. Asta nu înseamnă însă că nu mi-ar face plăcere să vin să vizitez mai mult din Bucureşti, care este un oraş frumos. Cred că a evoluat foarte mult de când am venit prima dată. Atunci văzusem foarte multe locuri unde se construia; acele clădiri sunt acum terminate.

Ce părere ai despre publicul român? Spuneai că mereu te-a întâmpinat cu căldură.
Prima mea întâlnire cu fanii români s-a produs cu ocazia concertului de la Timişoara, însă, aşa cum am spus de fiecare dată, mi-aş fi dorit ca primul recital în România să aibă loc la Bucureşti. Însă s-a întâmplat ca primul promoter să ne invite la Timişoara. Am venit atunci însoţiţi de bunii noştri prieteni de la Rotting Christ. Şi paza este foarte diferită acum faţă de atunci, când am văzut mulţi în uniforme militare, lucru care ne-a surprins, mai ales că veneam după un turneu european, alături de Behemoth şi Napalm Death. Evoluasem în locuri pe care le cunoşteam foarte bine: Germania, Franţa, ţări din Europa Centrală. Însă atunci când am ajuns în România am beneficiat din plin de avantajul pe care îl ai atunci când cânţi pentru prima oară într-o ţară. Mă refer la pasiunea oamenilor, pe care o manifestă faţă de o trupă pe care au aşteptat-o atât de mulţi ani. Astfel că, atunci când am susţinut şi concertul din Bucureşti, am ales o arenă mare, iar atunci când am urcat pe scenă am văzut mulţi oameni strânşi în faţa noastră, a fost o senzaţie deosebită. În plus, între portughezi şi români cred că există o legătură invizibilă. Sunt mulţi români în Portugalia, şi cred că le vine foarte uşor să se adapteze acolo: ambele limbi au o rădăcină comună, latina, iar temperamentul este şi el unul latin. Pentru mulţi poate părea ciudat că oameni din două ţări plasate atât de departe din punct de vedere geografic împărtăşesc aceleaşi viziuni, comunică atât de bine, folosesc cuvinte similare. Şi din acest motiv mă simt atât de bine aici, iar după părerea mea fanii români sunt printre cei mai entuziaşti din Europa.

Ai scris trei cărţi de poezie, însă recent ai schimbat domeniul şi ai publicat o colecţie de proză scurtă. Despre volumul “Senhora Vingança” s-a spus că, deşi povestirile sunt ficţionale, ele se apropie periculos de mult de realitate. Ce ne poţi spune despre această trecere înspre proză? Dar despre sursele de inspiraţie?
A fost o carte care şi pentru mine a venit oarecum pe neaşteptate. Urma să fie lansată o colecţie de povestiri pe tema miturilor europene, iar editorul m-a invitat să contribui. În acea vreme mă concentram mai mult pe compunerea noului album Moonspell şi pe sintetizarea unor idei poetice. Am făcut o pauză pentru a mă concentra asupra cărţii amintite. Aveam câteva idei. Cred că pe măsură ce avansezi, inclusiv în vârstă, eşti legat mai intens de realitate decât atunci când eşti tânăr. Bineînţeles, nu mă refer doar la chestiile de zi cu zi, ci şi la realitatea supranaturală, la cea mai ciudată chiar şi decât ficţiunea, la faptul că lumea de dincolo are ceva de oferit. Chiar şi multe dintre piesele Moonspell îşi au originea în lucruri pe care le-am observat în lumea reală. Le-am privit însă prin ochii mei, le-am trecut prin propria imaginaţie, iar apoi le-am transformat în versuri ale pieselor Moonspell sau în texte pentru cărţile de poezie. Pentru a rămâne în spiritul colecţiei, pentru volumul de proză am abordat, la început, tema vampirilor, mai ales că îmi repugnă seria “Twilight”, ca şi mare parte din ce s-a scris despre vampiri în lumea filmului sau a literaturii. Pur şi simplu nu seamănă cu propria-mi viziune. Mama şi tata mi-au povestit despre mireasa lui Dracula, iar de atunci am fost interesat de aceste personaje fascinante şi puternice. Poate că autorii seriei “Twilight” au scris având în vedere un public format din adolescenţi, astfel că au dus toate atributele vampirilor până într-acolo încât nu mai seamănă cu originalul. Astfel că prima dintre povestiri, intitulată “Trve”, are în centru un vampir scriitor, unul modern, dar foarte puternic, care ajunge la un târg de carte din Paris, iar acolo găseşte un grup de vampiri care trăiesc departe de ochii lumii. Aceştia încearcă să se răzbune, deranjaţi fiind de imaginea pe care le-a creat-o vampirilor în cărţile sale. A doua povestire, intitulată “Exercício de Cidadania”, îl are în centru pe un ucigaş în serie care îşi alege victimele numai din rândul politicienilor ale căror decizii au schimbat în rău viaţa oamenilor. Portughezilor le vine mult mai uşor să rezoneze cu această nuvelă, mai ales că în contextul crizei, al clasei politice, ai tendinţa de a-ţi face dreptate, chiar şi printr-o ficţiune, faţă de cei care se îmbogăţesc pe spatele populaţiei. “Senhora Vingança” a fost o scriere atipică pentru mine, dar a fost o experienţă plăcută, iar cartea a beneficiat de o prezentare foarte bună. Nu m-am putut bucura pe deplin de acest fapt, dat fiind că în acele zile lucram la “Alpha Noir / Omega White” (cel de-al nouălea album Moonspell, lansat în aprilie 2012 - n.r.). Din studio am plecat direct la un târg de carte din Lisabona, unde volumul a fost lansat într-un cadru deosebit, cu şampanie şi toate celelalte. Însă eu eram atât de obosit încât n-am mai putut decât să citesc un fragment în faţa publicului, iar apoi am plecat acasă, deoarece dimineaţa următoare mă aştepta o nouă zi în studio, pentru a continua înregistrările.

Dacă un traducător ţi-ar cere permisiunea de a-ţi traduce volumele în limba română, ţi-ar surâde ideea?
Da, bineînţeles. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Jose Luis Peixoto, este scriitor, am colaborat cu el la albumul “The Antidote”. Chiar dacă eu sunt muzician, iar el scriitor, ne-am împărtăşit experienţele în privinţa călătoriilor, a ideilor - eu prin prisma Moonspell, el prin cea a cărţilor sale. Mereu mi-a spus, şi are dreptate, că pentru orice autor a-i fi traduse cărţile în orice altă limbă este o mare realizare. Bineînţeles, eu mă consider în primul rând un muzician interesat de poezie şi de literatură decât un scriitor interesat de muzică, aşa cum este prietenul meu. Tocmai de aceea consider că ne completăm reciproc. Bineînţeles că aş accepta o propunere de genul celei despre care m-ai întrebat. Nu ştiu dacă va fi greu sau uşor, dar, aşa cum spuneam, între cele două limbi există multe similarităţi, astfel că, presupun, n-ar fi chiar atât de dificil, iar fanii din România mi-ar putea vedea această latură diferită. Deşi mi-am propus să traduc eu însumi în engleză, nu am avut niciodată timpul pentru asta, fiind mereu extrem de ocupat.

Ne putem aştepta în viitorul apropiat la o nouă carte, una de versuri, de nuvele, poate un roman?
Un roman încă nu, deşi am câteva idei. Citesc multe romane şi consider că nu am atins încă acel nivel pentru a scrie eu însumi unul. În schimb, proză scurtă - da. Sunt mult mai atras de a scrie versuri, fie pentru piese, fie pentru un volum de poezie. Aparent, între cele două variante nu există diferenţe, însă versurile melodiilor se supun cumva regulilor muzicii, suferind anumite schimbări care le deosebesc de poezia clasică, de cea din cărţi. Însă muzicalitatea este importantă pentru amândouă. În prezent sunt cumva la jumătatea procesului de a scrie o nouă carte de poezie, care se va intitula “Purgatorial” şi în care va fi vorba de ultimii patru ani din viaţa mea. În prezent nu am însă timpul pentru a mă linişti, pentru a-mi sedimenta ideile, astfel că o voi lăsa până la următorul turneu, în care Moonspell va cânta alături de Pain, Swallow the Sun şi Lake of Tears. Unul dintre visurile mele cele mai arzătoare, despre care încă sper că poate fi realizat anul acesta, ar fi cel de a lansa o fotobiografie Moonspell, care să includă poze de la începutul anilor ’90 până în prezent, un document care să marcheze aceşti douăzeci de ani, mai ales că nu am pregătit nici un show ori turneu aniversar şi nici vreun album best of. Ar fi un mod original şi s-ar potrivi stilului Moonspell să lansăm o astfel de carte, cu multe fotografii şi cu impresii din partea fanilor, a artiştilor şi a altor oameni pentru care Moonspell este important. De asemenea, voi include o parte dintre textele pe care le-am scris, din diverse perioade ale carierei. Cam acestea sunt planurile pe care le am în privinţa scrisului, care pentru mine e un hobby, de fapt mai mult o pasiune: un nou volum de versuri şi, dacă totul merge cum trebuie, o biografie în imagini a trupei.

Moonspell împlineşte anul acesta 20 de ani de la înfiinţare. Fernando Ribeiro şi colegii săi au lansat în aprilie “Alpha Noir / Omega White”, al nouălea album din carieră. Recitalul de la B’estfest este cel de-al doilea în Bucureşti şi cel de-al cincilea din România, după Timişoara, Cluj Napoca şi Satu Mare. Pe lângă versurile trupei, Fernando Ribeiro scrie şi poezie, publicând până acum trei volume - “Como escavar um abismo”, “As feridas essenciais” şi “Dialogo de vultos” - şi lucrează la un al patrulea. În 2011 a debutat în proză, cu “Senhora Vingança”, o carte apreciată atât de critici, cât şi de public. Artistul este de asemenea şi un cunoscut traducător, abordând în special scrierile lui H.P. Lovecraft, dar şi alte opere de ficţiune.

Cătălina Iancu (B365.ro)

marți, 24 aprilie 2012

Theatres des Vampires au bântuit prin Transilvania

După ce, anul trecut, au cântat în premieră în România, Sonya Scarlet şi colegii săi au revenit pentru încă două spectacole, în Bucureşti, dar şi în Cluj.

Theatres des Vampires au demarat turneul european pe 13 aprilie, cu un show în Slovenia. După Maribor au urmat Zagreb (Croaţia), Ankara şi Istanbul (Turcia), iar pe teritoriu românesc au intrat pe 19 aprilie. Ei au venit însoţiţi de conaţionalii de la JTR Sickert şi Lunocode.

În viziunea multora, viaţa de artist pare o continuă distracţie - muzicienii vin, cântă, se distrează, apoi pornesc către următoarea destinaţie. Însă aceasta este doar partea frumoasă a lucrurilor: reporterii adevarul.ro au simţit pe pielea lor ce înseamnă un turneu. Cele două zile - dintre cele 18 ale periplului european - au fost extrem de solicitante.

Indiferent cât de confortabil şi de stabil ar fi autocarul - lung de douăzeci de metri şi înalt de patru, plus o remorcă destinată instrumentelor -, pentru cei care nu sunt deprinşi să doarmă în maşină este un adevărat calvar. „După o vreme te obişnuieşti, te simţi ca un prunc în leagăn", a încercat să glumească unul dintre cei 19 membri ai „caravanei vampirilor".

Însă nu este chiar aşa, mai ales dacă străbaţi şoseaua sinuoasă de pe Valea Prahovei atunci când e somnul mai dulce. Artiştii spun că bioritmul le este dat peste cap. Unii nu se pot odihni aşa cum ar trebui, şi aceasta nu este singura lor problemă.

O oprire în parcarea unei benzinării nu este benefică doar pentru şoferul care conduce şi câte 11 ore, ci şi pentru trupeţi, care profită de popas pentru un spălat pe dinţi şi pe faţă. Iar întârzierile din motive neprevăzute le pot da peste cap întregul program, făcut de altfel foarte riguros.

Un mic-dejun frugal luat la măsuţele din autocar nu este întotdeauna suficient pentru a le asigura caloriile necesare. „Avem asigurată doar o masă pe zi, însă uneori suntem nevoiţi ca din lipsă de timp să alegem între cină şi duş, câtă vreme probele de sunet nu pot fi tăiate de pe listă", ne-a mărturisit Sonya Scarlet. Şi la aceste activităţi se adaugă nelipsitele interviuri şi alte activităţi de protocol.

Şi în drum spre Bucureşti s-a întâmplat ceva neprevăzut: un control de rutină al poliţiei din Bulgaria i-a ţinut în loc mai bine de două ore, astfel că programul din clubul Wings a trebuit să fie comprimat la maximum. Însă, cum trupa Eufobia, iniţial anunţată pe afiş, nu s-a mai alăturat turneului, desfăşurătorul nu a suferit modificări majore.


La 19.30, pe scenă a urcat Lunocode, trupă înfiinţată în 2004 de fraţii Perseo şi Paride Mazzoni (tobe, respectiv chitară), lor alăturându-li-se Giordano Boncompagni (chitară) şi Francesco Rossi (bass). După ce au activat iniţial sub titulatura Anima, italienii şi-au schimbat numele în 2010, după semnarea contractului cu Spider Rock Promotion. Lunocode este un joc de cuvinte între Lunokhod (cuvânt care în rusă înseamnă „care păşeşte pe Lună") şi termenul „code" din limba engleză.

În acelaşi an au schimbat şi solista, Daphne Romano devenind noua voce a formaţiei. Roşcata a încălzit atmosfera în clubul bucureştean, strângând fanii în faţa scenei. Muzicienii au constituit o surpriză plăcută pentru publicul român. Ei au prezentat piese de pe albumul „Celestial Harmonies", apărut anul acesta. O veste bună ne-a dat-o chiar Daphne: „Lucrăm la un nou produs discografic, avem gata câteva piese", ne-a dezvăluit interpreta.

Din motive tehnice, Tiarra a cântat mai devreme decât era prevăzut: cât timp celelalte două grupuri de pe afiş au folosit setări de sunet similare, s-a impus această modificare de program. Şi grupul român a avut aproape o oră la dispoziţie, încântându-şi admiratorii şi surprinzându-i plăcut pe „oaspeţii" din Peninsulă.


O apariţie mai mult decât plăcută a fost JTR Sickert. Trupa din Modena, înfiinţată în 2005, a avut o ascensiune rapidă, iar stilul industrial gothic i-a propulsat în rândul formaţiilor care şi-au căpătat deja succesul.

Concertul lor de la Viadana, unde au împărţit scena cu Dark Tranquillity, dar şi cu Theatres des Vampires, a convins-o pe Sonya Scarlet să-i includă în turneul actual. De altfel, între cele două formaţii italiene există o strânsă prietenie, aşa cum am putut observa în cele două zile petrecute alături de ei.

Delicata solistă Emy Zona şi energicul Tiziano Panini, alias Billy T Cooper (foto), s-au completat perfect. În timp ce vocea ei suavă a punctat părţile mai lente, el a oferit dinamism show-ului, dansând pe tot parcursul recitalului. Vocalul n-a stat o clipă locului, agitând deseori stativul microfonului ornat cu leduri, pe deasupra capetelor celor din primele rânduri.


Contrar altor trupe, în care prezenţa feminină este cea care îşi schimbă ţinutele, la JTR Sickert lucrurile au stat exact pe dos: peste bluza de plasă, Billy T Cooper a îmbrăcat jachete negre, asortate la un joben ce amintea de Slash. Cu un machiaj a la Lord Vampyr şi cu o atitudine ce te ducea cu gândul la Valor Kand, solistul grupului din Modena a reuşit să rămână original, fiind o apariţie inedită, cu mult potenţial.

Însă cei mai aşteptaţi au fost headlinerii, cu o Sonya Scarlet în mare vervă. Puţini au fost cei care au ştiut că interpreta nu se simţea deloc bine atunci când autocarul a tras în faţa clubului Wings. Însă până la ora recitalului ea a reuşit să-şi revină şi a dat maximum posibil. Intrarea în atmosfera de spectacol a remontat-o: părea că-şi trage energia, precum vampirii, din entuziasmul celor din sală.

Şi la Bucureşti, dar şi la Cluj, ei au optat pentru acelaşi setlist: „Keeper of Secrets", „Lilith Mater Inferorum", „Bring Me Back", „Angel of Lust", „Blood Addiction", „Le Grand Guignol", „Unspoken Words", „Moonlight Waltz", „Apart", „Anno Dracula", „Medousa", „Rain", „Wherever You Are", „Sangue", „La Danse Macabre du Vampire", iar pentru bis au păstrat „Carmilla" şi „Blut Divine". 

„Vampiriţa" şi-a etalat caninii ascuţiţi şi a regurgitat „sânge" la piesa „Sangue". Spre regretul multora, a lipsit momentul în care solista deschidea Necronomiconul din care ţâşneau flăcări. Însă din piesele cerute insistent - dar zadarnic - de public s-ar fi putut forma un setlist de încă 17 melodii, cu nimic mai prejos decât cel prezentat în cele două seri.


Ca noutate a apărut însă "Apart", una dintre cele trei piese compuse de formaţia italiană pentru coloana sonoră a filmului "The Cult of Lamia". În pelicula care va fi lansată în curând, Sonya Scarlet a primit un rol, ocazie de a colabora din nou cu David Bracci şi cu Abraam Fontana, regizorul, respectiv interpretul personajului principal masculin în videoclipul piesei "Carmilla".

Solista a schimbat trei costume chiar pe scenă, în dosul unui paravan improvizat. Astfel că, spre deosebire de concertul de anul trecut, a putut să-şi afişeze vestimentaţia extravagantă, descompusă de fiecare dată până când a rămas în ţinute extrem de sexy.

Nu au lipsit accesoriile purtate pe cap, unul dintre acestea făcând-o să semene cu legendara „Medousa", la melodia cu acelaşi nume. Dacă la primul costum domina culoarea roşie, cel de-al doilea a fost complet negru, în timp ce la final a apărut într-o rochie albă. Fanii nu au părăsit clubul până ce nu şi-au primit porţia de autografe şi fotografii alături de artişti, astfel că muzicienii au rămas în Wings până mult după miezul nopţii.


În jurul orei 3 dimineaţa, caravana a plecat spre Transilvania, având doi pasageri în plus la bord. Jurnaliştii adevarul.ro au profitat de locurile rămase libere după ce trupa bulgară Eufobia „a sărit din schemă". Muzicienii au mai rămas ceva vreme la măsuţele din autocar, înainte de a urca în „dormitorul" de la etaj.

Am putut schimba impresii la cald cu artiştii, care au fost impresionaţi şi de această dată de căldura cu care i-au primit admiratorii lor din România. Un singur regret au avut: „Ne-am fi dorit foarte mult să vizităm castelul Bran, asociat cu numele lui Dracula", ne-a spus cu regret bateristul Gabriel Valerio. Însă timpul şi aşa scurt nu a permis nici o oprire suplimentară, astfel că obiectivul turistic a rămas pentru o dată viitoare.

Dacă există o sarcină mai ingrată decât cea de a păzi o turmă de iepuri, este aceea de a coordona un grup de 19 persoane, fiecare cu propriile necesităţi, de la alcătuirea meniului pentru vegetarieni la programarea ordinii la duş. Plus negociatul cu organizatorii locali şi rezolvarea situaţiilor neprevăzute. Tour managerul Francesco Grieco s-a ocupat de toate acestea, în plus înlocuindu-l şi pe şofer în ultima oră a drumului.

Lui i-a revenit şi misiunea delicată de a conduce imensul vehicul pe străzile Clujului şi de a coordona descărcarea cutiilor voluminoase în care erau ambalate sculele, în cel mai scurt timp posibil. Astfel că şi el are o parte din meritul că show-ul din Irish & Music Pub, organizat de Welcome2Cluj, a ieşit la fel de bine ca şi cel pus la cale de Stay Metal Forever, în Bucureşti.


După ce au pus umărul la dusul bagajelor prin labirintul din clubul clujean, artiştii s-au răspândit care încotro: unii la duşuri, alţii la masă, alţii la probele de sunet. Responsabilă cu aranjatul standului de merchandise a fost Katia „Diktator", cea pe care fanii înrăiţi au recunoscut-o în persoana celei care îi realizează de obicei impunătoarele ţinute Sonyei Scarlet. S-ar putea spune că grupul formează o adevărată familie, şi la figurat, dar uneori şi la propriu: Katia este soţia inginerului de sunet Christian Ice, aflat la butoane pe întreg turneul.

Produsele cu logoul trupelor au fost pentru toate buzunarele: de la DVD-ul „Moonlight Waltz Tour 2011" (80 de lei), care urmează a fi lansat oficial abia la finalul acestei luni, până la insignele de 4 lei. Nu au lipsit tricourile, afişele, pandantivele, CD-urile şi alte suveniruri.


Show-ul a fost deschis de o formaţie locală: pentru clujenii de la The Hourglass a fost primul concert important sub această titulatură. Alma Vomastek şi colegii săi au pregătit publicul pentru festinul ce avea să urmeze.

Deşi setlisturile au fost similare cu cele de la Bucureşti, cei mai mulţi dintre muzicieni au optat pentru alte costume decât în Capitală. Mai ales că în Wings cei de la Lunocode au fost nevoiţi să cânte în „ţinuta de lucru", din cauza decalării programului, după cum a dezvăluit unul dintre trupeţi. Daphne i-a cucerit şi pe clujeni, cu privirea sa seducătoare - efectul fiind amplificat de conturul negru ce-i punea în evidenţă ochii -, dar mai ales cu talentul său muzical.


În faţa scenei s-a strâns un grup compact care nu s-a clintit de pe poziţiile strategice până la final. Şi solistul JTR Sickert i-a entuziasmat pe spectatori, unii cunoscându-i deja piesele de pe Internet. „Sunt pentru prima dată în România, dar cu siguranţă nu şi ultima", avea să ne spună Tiziano după spectacol.

Aşa cum era de aşteptat, headlinerii au fost la înălţime, cu Fabian Varesi la clape, Stephan Benfante la chitară, Zimon Lijoi la bass şi Gabriel Valerio la tobe. „Ne-am întors acasă, în Transilvania", i-a salutat Sonya Scarlet pe cei din sală. Poate că şi o astfel de declaraţie i-a făcut pe clujeni să fie mai zgomotoşi decât rockerii din Bucureşti. Alte trei vestimentaţii, de data aceasta două negre şi una albă, au fost etalate de „contesa" italiană, şi, bineînţeles, un altfel de machiaj, dar la fel de spectaculos.


De la un asemenea concert nu puteau lipsi artiştii locali, printre care s-a numărat şi Andy Ghost, care a profitat de o zi liberă în programul trupei Altar, al cărei solist este, pentru a asista la show. Nici el nu a ratat ocazia de a se fotografia cu muzicienii italieni.

După sesiunea de autografe, „vampirii" au bântuit noaptea prin Cluj, dar nu în căutare de victime, ci pentru a ajunge la hotelul unde urmau să facă un duş înainte de a pleca spre Budapesta. Pe drum, au admirat arhitectura specifică Transilvaniei şi s-au fotografiat în Piaţa Unirii, cu Biserica Sfântul Mihail pe fundal.

Dacă pentru reporteri această experienţă interesantă, dar obositoare s-a încheiat o dată cu recitalurile din club, turneul Theatres des Vampires ajungea abia la jumătate. Artiştii urmau să mai cânte în Budapesta (Ungaria), Bratislava (Slovacia), Czestochowa, Varşovia şi Poznan (Polonia), Torgau (Germania) şi Praga (Cehia).


Sonya Scarlet ne-a mai dezvăluit cum rezistă unui asemenea ritm infernal: „Duc o viaţă sportivă şi sănătoasă, nu beau alcool. Desfac o bere mai mult de complezenţă, dar aproape niciodată nu reuşesc să o termin. Am făcut balet, iar de trei ori pe săptămână merg la bazinul de înot. Am acest stil de viaţă de la cinci ani". Într-un ritm la fel de echilibrat, abordat de la o vârstă la fel de fragedă, trăieşte şi Tiziano de la JTR Sickert, ne-a declarat ea. Păcat că efortul lor este răsplătit de prea puţini plătitori de bilete, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România la tot mai multe concerte ale unor trupe de metal.

Multe ar mai fi de spus, dar, aşa cum spunea un rockstar internaţional, ce se întâmpă în turneu e mai bine să rămână în turneu.

Paul Iancu (Adevărul) 

miercuri, 4 aprilie 2012

Kruna Marta: Underground-ul a cucerit Reduta din Braşov

Conceptul Kruna se doreşte o extensie a Dark Bombastic Evening. Festivalul organizat de DonisArt se va desfăşura doar o dată pe an, dar este completat de o serie de evenimente reunite sub titulatura „Kruna, the music bible". Prima dintre acestea, Marta, a avut loc la Braşov, în Centrul Cultural Reduta, în ultimul weekend al lunii martie. Următoarele două, Pratar şi Neios, sunt programate pe 5 mai, respectiv 8 decembrie.

Ca o avanpremieră la festivalul Dark Bombastic Evening, ajuns la a patra ediţie, care va avea loc pe 17 şi 18 august la Alba Iulia, organizatorii au oferit publicului român un show în care au reunit trei trupe aparţinând unor stiluri diferite. Deşi genurile abordate sunt considerate a fi de nişă, concertele au stârnit interesul publicului, iar sala a fost plină.

În timp ce grecii de la Dirty Granny Tales au revenit pentru a treia oară în România, Slumber s-a reunit pentru o ultimă reprezentaţie sub această titulatură. Muzicienii suedezi au prezentat la Braşov şi noua abordare muzicală, trupa AtomA susţinându-şi primul concert din carieră. Albumul grupului condus de Ehsan Kalantarpour va fi lansat în curând, la casa de discuri Napalm Records.

După ce, la precedentele reprezentaţii, au prezentat „Jealous", ultima parte a trilogiei a cărei protagonistă este marioneta Didi, grecii au venit la Braşov cu un nou spectacol, intitulat „Rejection". Scenariul este inspirat de povestea criminalului Edward Theodore „Ed" Gein, ale cărui acte macabre au îngrozit America anilor 1950.

Departe de a fi o relatare a evenimentelor, show-ul Dirty Granny Tales a transpus povestea în planul fantastic. Grecii au accentuat o latură mai puţin exploatată a subiectului: dependenţa lui Gein de mama sa, Augusta, şi implicaţiile psihologice ale acestui fapt.

Pe parcursul a 14 scene, reprezentate de tot atâtea piese, muzicienii au prezentat un spectacol complex, care a inclus muzică, dans, animaţie şi teatru de marionete. Vocea lui Stavros, care acoperă o gamă largă de tonalităţi, dar şi sonorităţile întunecate ale cântecelor lor, au fost apreciate de spectatori, unii deja cuceriţi de evoluţiile anterioare, alţii descoperindu-i abia atunci. Publicul i-a aplaudat în picioare, iar artiştii au revenit cu încă două piese, în cadrul bisului prezentând două dintre melodiile de pe albumul anterior.

Cea de-a doua parte a evenimentului a reprezentat un capăt de drum, dar şi un nou început: muzicienii suedezi au interpretat, pentru o ultimă oară, albumul „Fallout", sub titulatura Slumber, şi au continuat sub noua denumire, cea de AtomA. Artiştii au susţinut la Braşov primul show din cariera noului grup, anticipând lansarea CD-ului „Skylight".

Jumătatea amatoare de melodic doom death metal a sălii s-a delectat cu piese precum „Rapture", „Conflict", „Where Nothing Was Left", „Fallout", „Distress", „Dreamscape", „A Wonderer's Star". După o scurtă pauză, în care instrumentele au fost rearanjate pe scenă, suedezii au schimbat stilul, abordând sonorităţi experimental metal rock. Muzicienii au invitat publicul într-o călătorie atmosferică prin Univers, ghid fiind Ehsan Kalantarpour (voce, clape). Dintre cele zece piese ale albumului „Skylight", ce va fi lansat curând, au lipsit doar două. În setlistul oferit în Braşov au figurat „Cloud Nine", „Rainmen", „Highway", „Resonance", „Hole In The Sky", „Skylight", „Bermuda Riviera" şi „Atoma".

La final, artiştii şi publicul s-au reunit la un afterparty desfăşurat în sala Arcadia a Centrului Cultural Reduta, schimbând impresii până târziu în noapte. Organizatorii promit noi surprize în cadrul serilor speciale Kruna Pratar şi Neios, pentru 5 mai fiind deja anunţat un alt concert de excepţie, avându-i ca protagonişti pe norvegienii de la Arcturus, o trupă cu peste două decenii de activitate. În 8 decembrie, la Braşov vor evolua formaţiile Cecilia Eyes (Belgia, instrumental post-rock), Every Silver Lining Has a Cloud (Franţa, romantic post-rock), Rome (Luxemburg, melodramatic neofolk) şi Syven (Finlanda, shamanic ambient waves).

Pentru Kruna Pratar, se pot face rezervări online, trimiţând o cerere de rezervare pe adresa krunafest@gmail.com. Biletele, în valoare de 100 lei, se vor achita în seara spectacolului, însă vor putea fi achiziţionate şi la eveniment, în limita locurilor care vor rămâne disponibile.

Paul Iancu (Adevărul) 

Teatru, muzică şi dans cu Dirty Granny Tales: «Nu ne plac poveştile cu happy end»

După ce a oferit publicului român spectacolul „Jealous", la Bucureşti (2010) şi Alba Iulia (2011), Dirty Granny Tales a revenit cu un al doilea show, intitulat „Rejection". De data aceasta, trupa elenă a evoluat la Braşov, în cadrul Kruna Marta, organizat în weekend de DonisArt. După reprezentaţie, artiştii au vorbit despre povestea care a stat la baza show-ului „Rejection", un spectacol întunecat, în stilul deja consacrat al formaţiei din Grecia.

Sunteţi pentru a treia oară în România. Cum vi s-au părut aceste experienţe?
Este un public foarte călduros, organizatorii şi-au făcut foarte bine treaba, mai ales că noi nu suntem o trupă de concerte, ci oferim un spectacol de teatru. Este dificil să organizezi o manifestare în care să evolueze trupe care au concepte atât de diferite. Şi totuşi cei de la DonisArt au reuşit să îmbine cele două stiluri în cadrul aceluiaşi eveniment.

Unde vă situaţi pe scena din Grecia, sunteţi tot în underground?
În Atena avem spectacole destul de frecvent şi deja ne-am creat un public destul de numeros. Evoluăm în teatre mari, iar anul trecut am ajuns pe scena celui mai mare dintre ele, Badminton Theater. Însă în afara Greciei este mai greu să oferim un astfel de show - ba chiar în afara Atenei, am zice. Mai ales pentru că spectacolul nostru se pretează mai bine într-un teatru şi nu într-o sală de concerte live. Este puţin mai dificil, pentru că nu ni se poate pune la dispoziţie o scenă potrivită. Situaţia în Grecia este destul de complicată din acest punct de vedere.

În România v-aţi câştigat deja un public, într-un timp foarte scurt.
Am răspuns cu plăcere de fiecare dată când ni s-a propus să venim. Iar dacă am cânta mai des, cred că publicul s-ar plictisi. Nu considerăm că este bine să evoluăm de prea multe ori în acelaşi loc. Am vrea ca spectatorii să rămână cu amintirea unui show bun, să fie pentru ei ceva deosebit şi nu o obişnuinţă. Şi „Jealous" l-am oferit de două ori publicului român pentru că am cântat în două oraşe diferite. Nu am mai veni încă o dată la Bucureşti, de exemplu, cu acelaşi spectacol. În Atena am obişnuit publicul cu o prestaţie elaborată, folosind toate resursele pe care le avem la dispoziţie. În afara Greciei este mai greu să transportăm toate echipamentele.

Cine joacă rolul „bunicii" care ţese firul poveştilor? Altfel spus, cum iau naştere istorioarele pe care le prezintă Dirty Granny Tales?
Stavros este compozitorul, el este şi creatorul poveştilor. După aceea, unii dintre noi realizează păpuşile, dansatorii îşi concep coregrafiile, pe baza scenariului pe care el îl proiectează. Tot Stavros se ocupă şi de animaţii. Versurile sunt scrise de membrii grupului, sub îndrumarea lui, pentru a se potrivi conceptului.

Care sunt principalele voastre surse de inspiraţie?
Dintre muzicieni i-aş numi pe Diamanda Galas, Tiger Lilies, Dimmu Borgir, The Residence, Danny Elfman, compozitorul grec Hatzidakis. Iar pentru show în general ne inspiră teatrul gotic japonez, regizori precum Guillermo del Toro, Tim Burton, Jan Svankmajer, acesta din urmă fiind un cineast ceh, care realizează filme de scurt metraj... şi mulţi alţii.

Aţi colaborat cu membrii trupei de metal Rotting Christ, conaţionalii voştri.
Da, Stavros a luat parte la turneul din 1993 al acestei formaţii. De asemenea, pentru albumul „Aealo", din 2010, a făcut câteva părţi vocale.

Pentru „Rejection", spectacolul pe care l-aţi prezentat de data aceasta, aţi folosit ca punct de plecare povestea criminalului american Ed Gein. De ce v-aţi oprit tocmai asupra lui?
Deoarece Ed Gein era foarte dependent de mama sa. Iar acest lucru s-a reflectat asupra actelor pe care el le-a comis. Am vrut să prezentăm acest lucru. Am vrut să arătăm faptul că felul în care el a crescut l-a afectat mental pentru totdeauna. Mama lui a încercat să-l protejeze o bună parte din viaţă, iar dorinţa ei de a-l feri de pericole l-a izolat ca într-o închisoare. Însă în cele din urmă tocmai din acest motiv el a comis toate acele lucruri îngrozitoare.

A fost, până la urmă, el însuşi o victimă?
Atunci când încerci să îţi protejezi excesiv copilul în faţa pericolelor lumii exterioare, îl expui tocmai acestor pericole, îi creezi exact reacţia opusă. În cele din urmă, cea vinovată pentru actele sale este de fapt mama sa. Orice părinte care face acest lucru poartă o mare vină. Dacă îşi protejează excesiv copilul, poate să-i imprime un astfel de caracter. Iar cei proveniţi din astfel de familii pot cădea foarte uşor pradă drogurilor sau altor lucruri rele.

Până la ultima piesă, publicul a sperat, poate, că Ed Gein se va salva, datorită felului în care evolua povestea. Ba chiar s-ar fi potrivit pentru spectacolul vostru un titlu mai optimist, precum „Redemption". Însă ultimul episod a dat din nou totul peste cap: eroul nu se poate elibera de sub influenţa mamei sale nici măcar după moarte.
Într-un astfel de caz, din punct de vedere realist, nu există salvare. Dacă eşti crescut în acest fel, nu poţi schimba mersul lucrurilor. În plus, Stavros detestă poveştile cu happy end. În prea multe filme americane „totul se termină cu bine", iar după un astfel de scenariu te poţi duce relaxat la o bere. În schimb, unul care nu are happy end te pune pe gânduri.

La începuturile carierei, aţi cântat într-un teatru micuţ, care, spuneaţi voi, semăna cu o peşteră. Mai mult, aţi afirmat că locul ideal pentru un show Dirty Granny Tales ar fi o peşteră, un vechi castel sau o clădire abandonată. Aţi găsit vreun astfel de spaţiu, care măcar să semene cu decorul visat de voi?
Am găsit multe săli care seamănă cu acel teatru, mici şi destul de întunecoase. Dar într-o peşteră adevărată, aşa cum ne-am imaginat-o, nu am evoluat încă, deşi ne-am dori. Am cântat însă în teatre care iniţial au fost fabrici vechi şi au fost transformate în săli de spectacole.

Există vreun loc în lume unde v-aţi dori să evoluaţi şi nu aţi ajuns încă?
Sunt foarte multe, am dori să cântăm pe tot globul. Dat fiind că trăim în Grecia, unde situaţia este atât de dificilă, ne este greu să promovăm ceea ce ne-am dori. Era greu înainte, dar acum este şi mai greu. Ne-am dori să plecăm într-un turneu european, poate şi în Statele Unite, apoi peste tot în lume. Dacă ni s-ar oferi această şansă, am accepta-o fără să stăm pe gânduri.

Paul Iancu (Adevărul) 

marți, 27 martie 2012

Conceptul Dark Bombastic Evening capătă o nouă dimensiune

Deşi festivalul Dark Bombastic Evening rămâne cu o singură ediţie pe an, conceptul s-a extins cu o nouă serie de evenimente: Kruna, the music bible. Prima dintre serile speciale va avea loc sâmbătă, 31 martie, la Braşov, iar pe afiş vor figura Atoma, Dirty Granny Tales şi Slumber.

Cu toate că este un gen de nişă, publicul este unul stabil, iar cei de la Donis Art îi oferă anul acesta încă trei ocazii de a asculta muzică de calitate, fără compromisuri sau condiţionări. Cele trei evenimente, intitulate Marta (31 martie), Pratar (5 mai) şi Neios (8 decembrie), vor avea loc în Centrul Cultural Reduta din Braşov şi se doresc o completare a festivalului amintit. Cea de-a patra ediţie a Dark Bombastic Evening va avea loc la Alba Iulia, pe 17 şi 18 august.

Trei dintre formaţiile care vor participa la Kruna vor reveni în România cu noi reprezentaţii, trei vor susţine primul concert din carieră, iar alte două au inclus ţara noastră, în premieră, în turneele lor.

În cadrul celor trei seri speciale vor evolua Arcturus (Norvegia, avantgarde black metal), Atoma (Suedia, experimental metal rock), Dirty Granny Tales (Grecia, dark theatrical music and dance puppets theatre), Cecilia Eyes (Belgia, instrumental post-rock), Every Silver Lining Has a Cloud (Franţa, romantic post-rock), Rome (Luxemburg, melodramatic neofolk), Syven (Finlanda, shamanic ambient waves) şi Slumber (Suedia, melodic doom death metal).

Deşi la finalul acestei săptămâni vor susţine primul concert, membrii trupei Atoma au o bogată experienţă, majoritatea provenind din formaţia Slumber. De altfel, şi aceasta din urmă va concerta în cadrul Kruna Marta. Pe afiş va mai fi prezent grupul Dirty Granny Tales, o mai veche cunoştinţă a publicului din România. Grecii au fost prezenţi la două dintre ediţiile DBE, cele din 2010 şi 2011, din Bucureşti, respectiv Alba Iulia.

Elenii vor veni cu un nou concept, intitulat „Rejection". Formaţiile suedeze vor prezenta cele două faţete ale exprimării lor artistice: sub titulatura Slumber vor interpreta exclusiv piesele de pe albumul „Fallout", lansat în 2004, urcând apoi din nou pe scenă, sub numele de Atoma, unde vor prezenta noua lor dimensiune muzicală, exprimată prin discul de debut, intitulat „Skylight".

Biletele pentru fiecare eveniment în parte se vor găsi numai în seara concertului, însă publicul poate face rezervări în avans, pe mail, la adresa krunafest@gmail.com. Pentru ediţia din 31 martie, tichetele costă 60 de lei.

Accesul în sală va fi permis începând cu ora 18.30, pentru cei care au făcut rezervare, apoi vor fi puse în vânzare şi restul biletelor, în limita locurilor disponibile. După terminarea reprezentaţiilor, publicul este invitat la un after party, unde fanii genului vor putea sta până dimineaţă în compania artiştilor, la un pahar de vorbă.

Paul Iancu (Adevărul) 

sâmbătă, 24 martie 2012

Lunocode, Tiarra şi Eufobia vor deschide concertul Theatres des Vampires din Bucureşti


Sonya Scarlet şi colegii săi vor reveni în România, după recitalul din martie anul trecut. De data aceasta, grupul italian Theatres des Vampires va susţine două show-uri, unul în Capitală, pe 19 aprilie, şi altul la Cluj, o zi mai târziu.

În afara headlinerilor, în evenimentul din Bucureşti vor mai urca pe scenă formaţiile Lunocode, Tiarra şi Eufobia. Prima dintre acestea, care provine tot din Italia, a fost fondată în 2004. Grupul va promova în România cel mai recent album, „Celestial Harmonies", lansat la începutul acestui an. Printre temele predilecte care apar în versurile Lunocode se numără universul, filosofia şi explorarea necunoscutului. Solista Daphne Romano s-a alăturat formaţiei în urmă cu doi ani, după ce predecesoarea sa s-a retras din motive personale.

Tot din 2004 activează şi Tiarra, formaţie din Bucureşti care a scos, în ianuarie 2012, EP-ul „Le Monde des Tenebres". La formula de opt membri s-a ajuns după o lungă serie de modificări de componenţă, dar şi de stil, în cele din urmă îndreptându-se spre zona gothic. Tema predilectă a melodiilor lor este reprezentată de dualitatea şi antagonismul sentimentelor umane.

Eufobia va însoţi Theatres des Vampires pe o parte a turneului european al acestora, începând din Bulgaria, ţara de origine a grupului, şi până în Cehia. Deşi s-a înfiinţat acum şase ani, istoria trupei începe cu adevărat din 2008, după cum afirmă cei patru membri pe site-ul oficial. Ei au la activ două albume, „Insemination" şi „Cup of Mud", dar şi o serie de turnee şi prezenţe la festivaluri.

Dacă pe scena metal sunt deja de 18 ani, şi cei de la Theatres des Vampires se pregătesc de o premieră. Ei vor colabora din nou cu David Bracci, cel care a regizat două dintre videoclipuri: „Lilith Mater Inferorum" şi „Carmilla". Sonya Scarlet va schimba scena cu marele ecran, primind un rol în pelicula „The Cult of Lamia", ce va fi lansat în cursul acestui an.

Printre ceilalţi actori se numără şi protagonistul clipului „Carmilla", Abraam Fontana, în timp ce din coloana sonoră vor face parte melodii compuse de Fabio Varesi (clape). Bineînţeles, filmul regizat de David Bracci are ca temă vampirii. Şi tot în 2012 italienii vor scoate pe piaţă un nou DVD, ce va conţine înregistrări video din turneul european susţinut în 2011, an în care grupul a cântat şi în România.

Paul Iancu (Adevărul)